Teatrul evreiesc, ca instituție de cultură de sine stătătoare, a apărut abia în secolul al XIX-lea. Cel care pus bazele primului teatru profesionist de limbă idiș din lume a fost artistul, scriitorul și impresarul Avram Goldfaden (1840-1908), născut în 1840 în orașul Starokonstantinov din Imperiul Rus. La 19 august 1876, acesta a prezentat alături de trupa sa un spectacol în grădina de vară „Pomul verde” din Iași. Dar trebuie spus că teatrul evreiesc nu a apărut din senin, deoarece de-a lungul timpului în cultura evreiască au existat diverse manifestări teatrale cu tradiție.

Cercetătorii din domeniul artei au arătat faptul că primele forme de reprezentații teatrale au apărut în Antichitate, fie ca jocuri și cântece populare asociate trecerii anotimpurilor și anumitor momente din agricultură, fie asociate unor culte religioase, cum ar fi cel al zeului Dionysos, care a stat la baza tragediei antice grecești. Asemenea sâmburi de teatralitate se regăseau și în rândul triburilor evreiești. Se cunosc, de exemplu, dansurile și cântecele prin care profeta Miriam și femeile evreice și-au arătat recunoștința față de Iehova după ce i-a scăpat pe evrei din Egipt. Apoi, se pot aminti psalmii intonați de leviți în templu, care erau cântece de slavă însoțite de dansuri și muzică. Un alt exemplu era dansul făcliilor în prima zi de Sucot, cunoscută și sub denumirea de sărbătoarea bucuriei sau sărbătoarea corturilor. O altă sărbătoare în care se regăseau jocurile populare avea loc în a cincisprezecea zi a lunii Av, numită și „Ziua securii sfărâmate”, pentru că era ultima zi în care tăietorii de lemne mai tăiau copaci din pădure. Atunci, fetele evreice îmbrăcate în alb dansau și cântau prin vii.

Dar poate manifestarea evreiască care se apropie cel mai mult de ideea actuală de teatru e reprezentată de jocurile populare de Purim, numite în idiș Purim spiel. Acest spectacol colectiv va avea o importantă influență asupra evoluției teatrului evreiesc modern practicat de Goldfaden și de alte trupe evreiești itinerante de la acea vreme. După cum o arată și numele, Purim spiel-urile erau strâns legate de Purim, una dintre cele mai vesele și animate sărbători evreiești, care amintește de salvarea evreilor din Persia antică de către Regina Estera. Legenda relatată în cartea biblică Megillat Esther (Cartea Esterei) spune că Haman, un vizir al regelui Ahașveroș (Xerxes I), plănuia să-i omoare pe toți evreii din Imperiul Persan, pe data de 14 a lunii Adar. Auzind de ce se uneltea, Estera i-a mărturisit regelui originile sale evreiești și complotul lui Haman. În consecință, regele l-a pedepsit cu moartea pe cel din urmă și l-a numit în locul lui pe Mordecai, verișorul Esterei și liderul evreilor din Persia. Sulul Esterei, care a legitimat și impus sărbătoarea de Purim, are toate ingredientele unei veritabile „piese” de teatru: o poveste incitantă, personaje bine conturate, replici tăioase și un deznodământ fericit.

Recomandările privind sărbătoarea de Purim, care nu este menționată în Tora, sunt incluse în tratatul talmudic Megillah (în ebraică, „sul”). Cea mai importantă practică este recitarea Sulului Esterei în sinagogă. Adulții și copiii participă la lectură purtând măști, iar de fiecare dată când se rostește numele lui Haman se bate din picioare și se rotește cârâitoarea (în idiș, gragher). Cu toate că, și în trecut, atmosfera generală era una veselă, de carnaval, citirea legendei în sinagogă nu permitea folosirea satirei sau a parodiei, astfel că Purim spiel-urile se jucau în curtea sinagogii, pe străzi și, mai târziu, în casele oamenilor și în sălile de spectacole.

La origine, Purim spiel-ul era un monolog dramatizat al Cărții Esterei sau parodierea altor episoade și texte biblice, ca „Vindecarea lui Iosif” sau „Sacrificarea lui Isac”. În timp, aceste legende au devenit un pretext pentru a surprinde starea generală a societății și pentru a satiriza diverși membri sau lideri ai comunităților în care aceste spectacole erau prezentate.

Au existat nenumărate ipoteze legate de factorii care au determinat apariția primului teatru evreiesc din lume în România, și nu în alte țări unde existau deja instituții teatrale cu tradiție. Goldfaden însuși era de părere că acest lucru a fost posibil deoarece pe teritoriul României existau crame și crâșme în care cântăreții populari își prezentau compozițiile costumați. La rândul său, Israil Bercovici, în lucrarea O sută de ani de teatru evreiesc în România (1876-1976), reține acest detaliu, dar spune că ceea ce a contribuit cu adevărat la crearea teatrului evreiesc în România a fost contextul socio-politic existent după Revoluția din 1848 și până în preajma Războiului de Independență (1877-1878). Personalități evreiești precum Constantin Daniel Rosenthal, Barbu Iscovescu și Davicion Bally s-au implicat activ în viața politică și culturală a acelor timpuri.

În aceeași perioadă, la Iași și la București au apărut mai multe gazete și periodice evreiești, printre care și prima publicație în limba idiș din lume, Korot Haitim (Evenimentele timpului), în anul 1855. Un factor hotărâtor în crearea și dezvoltarea teatrului evreiesc a fost evoluția literaturii idiș din acea vreme, ai cărei reprezentanți de marcă au fost Mendele Mosher Sforim, Shalom Alehem, Isaac Leib Peretz, Moris Wincevski și alții.

Când a ajuns la Iași, în 1876, Avram Goldfaden se bucura deja de o oarecare faimă datorită poeziilor sale care circulau sub formă de cântece. Inițial, dorise să înființeze un ziar, dar a fost convins de librarul Isaac Librescu și de soția lui să renunțe la idee și să dea un recital public al poemelor sale în grădina de vară „Pomul Verde”. Goldfaden a propus în schimb o comedie care va rămâne în istorie drept prima reprezentare teatrală propusă de o trupă profesionistă în limba idiș. Una dintre primele cronici consacrate teatrului evreiesc nou-înființat e semnată chiar de Mihai Eminescu, care aprecia jocul actorilor în „Curierul de Iassy” (nr. 93, 20 august 1876).

După o serie de reprezentații la Botoșani, Galați și Brăila, Goldfaden și trupa sa – cântăreții Israel Grodner și Suher Goldstein, dar și Sara Segal, prima actriță din istoria teatrului evreiesc – au poposit la București, unde au avut mai multe spectacole în salonul „Lazăr Cafegiu” din Calea Văcărești și la grădina de vară Lieblich „Jignița” (de pe strada Negru Vodă, nr. 10), care a devenit poate la fel de cunoscută ca grădina „Pomul Verde”. La București, trupa lui Goldfaden s-a îmbogățit cu noi actori proveniți din rândul cântăreților de sinagogi, precum Sigmund Mogulescu, Lazăr Zuckermann, Moise Zilberman și Simhe Dinman.

Succesul pe care l-a înregistrat trupa sa l-a determinat pe Avram Goldfaden să scrie și să prezinte peste douăzeci de piese de teatru între 1876 și 1877, printre care Recruții, Șmendrik, Mireasa mută, Cizmarul vesel, Guturaiul, Vrăjitoarea sau Cizmar și croitor. La început, repertoriul său propunea mai degrabă comedii și satire ușoare, în care artistul împrumutase elemente din folclor și surprindea aspecte ale vieții de zi cu zi. Acest lucru se datora faptului că teatrul evreiesc era frecventat de un public preponderent neinstruit a cărui „hran[ă] fizică și spirituală […] consta dintr-un păhărel bun de Odobești și din cântece evreiești”, după cum scria Goldfaden însuși în autobiografia sa. Totuși, credința lui era că menirea teatrului nu este doar aceea de-a distra plebea, atribuindu-i un rol educativ, moral și estetic.

Nu, fraților! Dacă am ajuns să am o scenă, vreau să fie ca o școală pentru voi. În tinerețe nu ați avut timp să învățați, să vă cultivați. Veniți acum la mine și să priviți la tablourile în care vă zugrăvesc ca într-o oglindă, cu obiceiurile voastre bune și cu cele rele. Veți trage învățăminte pentru a vă îndrepta singuri greșelile săvârșite în viața de familie, pentru a ști cum să vă purtați fie în relațiile dintre voi, fie în relațiile cu cei alături de care trăiți tot timpul…

Avram Goldfaden este una din cele mai marcante personalități din istoria teatrului evreiesc mondial, nu doar pentru gestul său de pionierat, ci și deoarece a înțeles că menirea unui artist este să-și înțeleagă publicul, să se apropie de el oferindu-i teme de gândire preluate din cotidianul său imediat, încercând, în același timp, să-i modeleze gusturile și interesele culturale, să-l încurajeze să participe activ la viața culturală a comunității din care făcea parte. De altfel, această credință l-a determinat să scrie și texte mai „serioase” în limba idiș, care abordau teme evreiești, așa cum au fost piesele istorice Sulamita, Iosif în Egipt sau Iudith și Holofern.

În vara anului 1879, Goldfaden și trupa sa au pornit într-un turneu în Imperiul Țarist, având reprezentații în Odessa, Harkov, Moscova și Sankt-Petersburg. Dar aventura lor în Rusia s-a încheiat destul de repede, după ce teatrul evreiesc a fost interzis în data de 14 septembrie 1883. Încet-încet, compania sa teatrală s-a destrămat, mulți dintre artiști orientându-se spre Statele Unite ale Americii, unde începuseră să apară diverse inițiative de înființare a unor teatre evreiești. Goldfaden însuși a ajuns în 1887 în New York, dar succesul a întârziat să apară, drept pentru care s-a reîntors pentru o vreme pe vechiul continent, încercând să-și redreseze situația financiară și activând la Paris, Varșovia, Lvov și în câteva orașe din România. În cele din urmă, în anul 1904 a revenit în America, murind în 9 ianuarie 1908 la New York și fiind înmormântat cu mare fast în Washington Cemetery. Potrivit ziarului New York World, cortegiul său funerar ar fi fost format din 75.000 de persoane.

După Primul Război Mondial, s-au înmulțit trupele de teatru românești, maghiare, germane, dar și evreiești, care au plecat și în turnee prin toate regiunile României Mari. De pildă, trupa lui Stramer a jucat pentru prima oară spectacole în limba idiș în Transilvania. Trupa condusă de Moses Siegler era cunoscută nu doar pentru repertoriul său bogat, dar și pentru includerea mai multor actrițe care aveau să devină figuri importante în teatrul evreiesc din România, ca Dina Feinmann, Malvina Glükmann, Cily Adler și Sevilla Pastor.

În aceeași perioadă și-a început activitatea poetul, criticul și regizorul Iacob Sternberg (1890-1973). Acesta și-a propus să creeze o simbioză între caracterul popular al teatrului goldfadenian și viziunea inovatoare a lui Peretz, cu concursul tendințelor artistice avangardiste specifice epocii. Apariția lui Iacob Sternberg pe scena teatrală națională a pregătit intrarea în scenă a Trupei din Vilna (Di Vilner Trupe), una din cele mai renumite companii din istoria teatrului idiș din toate timpurile. Înființată la Vilnius în anul 1916 și condusă de Mordecai Mazo, trupa a venit la București la inițiativa artistului Isidor Goldenberg, dovedindu-se o adevărată senzație pe scena culturală a capitalei timp de trei stagiuni (1923-1926). Spectacolele trupei compuse din artiști ca Hana Braz, Liuba Kadison, Judith Lares, Miriam Orlenska, Alexander Stein, Iosif Bulov, Iosif Kamen, Dina König sau Leib Kadison s-a bucurat de interesul publicului evreu și neevreu deopotrivă, fiind apreciate în nenumărate cronici și recenzii semnate de scriitori și critici români importanți. Piese ca Dibuk, Cel care primește palme sau Cântărețul tristeții sale rămân unele dintre cele mai emblematice reprezentații ale companiei.

În ciuda succeselor înregistrate, din motive financiare și administrative, trupa a fost nevoită să-și schimbe denumirea în „Dramă și Comedie”. Tot atunci, conducerea artistică a acesteia a fost preluată de Iacob Sternberg și a început o colaborare fructuoasă cu revista avangardistă Integral și cu artiști asociați acesteia, printre care M. H. Maxy, Ion Călugăru, Arthur Kolnik, Reuven Rubin, Marcel Iancu și George Lövendal. În cele din urmă, trupa a părăsit definitiv România și s-a destrămat pe la jumătatea anului 1927.

În anul 1930, în încercarea de a asigura continuitatea teatrului evreiesc pe scena culturală românească, Iacob Sternberg a creat Bukarester Idishe Teater Studie (Studioul teatral evreiesc din București – BITS), al cărui prim spectacol a fost Noaptea în târgul vechi, de I. L. Peretz, în care regizorul voia să surprindă încă o dată sinteza fericită dintre clasicism și modernism.

Un episod extrem de complicat în istoria teatrului evreiesc din România s-a desfășurat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. După abdicarea lui Carol al II-lea și instaurarea dictaturii militaro-fasciste, în frunte cu mareșalul Ion Antonescu, s-au luat o serie de măsuri antisemite care au vizat scena artistică evreiască. La 9 septembrie 1940, Direcția Generală a Teatrelor și Operelor Române aducea la știință faptul că artiștii evrei nu mai aveau voie să apară pe scenele teatrelor și operelor românești și nici să mai joace în limba idiș. Au urmat numeroase petiții semnate de oameni de cultură români în favoarea acestora.

În 26 februarie 1941, la intervenția scriitorului Liviu Rebreanu, Ministerul Cultelor și Artelor a autorizat înființarea Teatrului Evreiesc Barașeum, cu anumite condiții: personalul artistic trebuia să fie compus numai din evrei; repertoriul propus trebuia să fie format exclusiv din piese evreiești care să fie jucate doar în limba română; se interzicea orice fel de manifestație cu caracter politic în afara teatrului sau în timpul reprezentațiilor.

Nucleul care a menținut în viață teatrul evreiesc chiar și în timpul Holocaustului a fost compus din peste 200 de artiști, scriitori, muzicieni, compozitori, regizori și arhitecți provenind din diverse regiuni și având diverse orientări politice. Printre aceștia se numărau și Beate Fredanov, Alexandru Finți, Jeni Smilovici, Moni Ghelerter, Sandu Eliad, M. H. Maxy, Felix Aderca, Mihail Sebastian, Isac Ludo, Marcel Iancu și Haim Schwartzman.

Teatrul Barașeum a constituit nu doar un spațiu de desfășurare pentru actorii și artiștii rămași fără nicio sursă de venit, ci a căpătat și o semnificație politică (de unde și alegerea numelui, care făcea trimitere la omul de știință și filantropul Dr. Iuliu Barasch), devenind un simbol al luptei împotriva fascismului și a intoleranței, un centru de cultură care a depus eforturi pentru menținerea tradițiilor evreiești, într-o societate care se înverșunase să șteargă orice urmă a trecerii lor prin lume. Nu în ultimul rând, actorii rămași în București au făcut să răsune limba idiș, chiar dacă numai prin câteva refrene sau povețe intercalate printre replicile în limba română. Câțiva actori și scriitori evrei din Bucovina și Basarabia, precum Sevilla Pastor, Moise și Rosa Siegler, Baruch și Leia Rintzler, Mișu și Sali Bernstein, Asia Derevici, Littman Wigder, Beniamin Wilner sau Herman Stolper, au fost deportați și au organizat, în condiții extrem de grele, reprezentații teatrale în ghetourile și lagărele din Transnistria, la Șmerinca, Moghilev și Vapniarca.

După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, a devenit tot mai urgentă stabilirea unei scene permanente pentru teatrul evreiesc, după 70 de ani de la crearea primului teatru profesionist din lume de către Avram Goldfaden. În 1945, la București a luat naștere asociația culturală Idischer Kultur Ferband (IKUF), care a desfășurat o bogată activitate în domeniul culturii idiș: a organizat diferite conferințe, a înființat revista IKUF Bleter și trupa de teatru IKUF. Apoi, la 1 august 1948, a fost inaugurat Teatrul Evreiesc de Stat (TES) din București, iar la un an distanță a fost înființat și Teatrul Evreiesc de Stat din Iași, condus de actorul și regizorul Iso Schapira, care avea să propună spectacole din repertoriul clasic evreiesc și creații contemporane.

Spre deosebire de TES Iași, care a fost desființat în anul 1963, Teatrul Evreiesc de Stat din București a avut o activitate neîntreruptă, prezentând peste 200 de premiere până în prezent. Unii dintre cei mai importanți actori ai teatrului au fost: Servilla Pastor, Dina König, Lia König, Isac Havis, Samuel Fischler, Mauriciu Sekler, Mano Rippel, Seidy Glück, Leonie Waldman Eliad, Theodor Danetti și Tricy Abramovici. TES București s-a remarcat și pe plan internațional, realizând turnee în SUA, Canada, Israel, Rusia, Elveția, Franța, Grecia și Germania. De asemenea, Teatrul Evreiesc de Stat a organizat și găzduit mai multe festivaluri, printre care primul Festival de Cultură Idiș din Europa (2003) și prima ediție a Festivalului Internațional de Teatru Idiș TES FEST (2017), care a ajuns la a cincea ediție în 2020.

De la „Dibuk” la „Lozul cel Mare”. Antologie de teatru idiș, studiu introductiv, note și ediție îngrijită de Camelia Crăciun, Editura Hasefer, București, 2016.

Israil Bercovici, O sută de ani de teatru evreiesc în România (1876-1976), prefață de Ileana Berlogea, Editura Kriterion, București, 1982.

Ronit Fischer, Romanian Yiddish Theater. URL: https://jwa.org/encyclopedia/article/romanian-yiddish-theater.

Paul Leibovici, Primul teatru în limba idiș a fost înființat la Iași, acum 140 de ani. URL: http://www.bjt2006.org/PL_Teatrul_evreiesc_Iasi_4816.pdf.

Teșu Solomovici, Istoria teatrului evreiesc din România/Yiddish Theatre in Romania. Peste 13 decenii de existență, Editura Teșu, București, 2004.